Clanul celor 3 vaci de la răsărit

Inevitabilul s-a produs…episodul 2 din „Mesajele unei femei frustrate”…
Candva o să vă calc în picioare pentru neplăcerea provocata Ei din cauza mesajelor voastre mizerabile…
Baladă pentru pantofara retardă şi cele două ucenice manipulate: ştirista paranoia şi înşelata penitenciarului…

Clanul celor 3 vaci de la răsărit

A fost odată ca-n poveşti
A fost cândva, măi tată,
Un clan de 2 vite blegi
Şi-o vacă încălţată.
Erau 3 ele la părinţi,
Şi mândre-n toate cele…
Prima ştiristă prin cartier,
Alta vindea pantofi prin beci,
Şi-a treia pierdută-n stele.
Ştirista vacă transmitea
doar ştiri retarde goale…
A doua vacă fura pantofi,
Şi-i vindea la drumul mare…
Vaca pierdută iubea naiv
un miliţian de cinste
Şi ani la rând privea noapte de noapte
Cum poliţistul ei se duce
Să ancheteze-o oaie sură
‘Nainte să se culce…
Noi am tot râs, ne-am amuzat
De vaci şi-a lor poveste…
Dar acum ne-am săturat
Să suportăm 3 proaste…

S-a făcut şi filmuleţ pentru şefa clanului: Cică M..a, fă o faţă de … :-))

Trăiesc viaţa pe care mi-am imaginat-o…

Când eram copil în fiecare an deveneam altcineva. De obicei, se întâmpla toamna, când mă întorceam la şcoală, lăsând în urmă haosul şi letargia vacanţei de vară. Atunci am început să conştientizez cel mai mult schimbarea. În şcoala generală visam să devin muziciană…zis şi făcut, în anul 2006 am absolvit Liceul de Artă – canto şi pian. Apoi m-am văzut politiciană…zis şi făcut, în 2009 am absolvit Facultatea de Administraţie publică şi Drept. Mai apoi m-am văzut organizator de evenimente…zis şi făcut, în 2011 am absolvit Masteratul de Administrarea Afacerilor şi Marketing. Apoi am simţit nevoia ca munca mea să fie pentru oameni şi mi-am dorit să scriu…zis şi făcut, am mers la ziar şi am spus: Vreau să scriu! Şi-am scris în ziar…pentru oameni. Dar pe lângă realizările profesionale, aveam o stare de nelinişte pe partea personală.

Ca orice femeie visam şi la un prinţ care să mă alinte, să mă răsfeţe, să mă îngijească, să mă iubească şi să mă suporte aşa cum sunt. Binenţeles că au fost multe încercări nereuşite care s-au pierdut, undeva, cândva… dar dincolo de imagini retrospective, prezentul meu a început brusc prin doar câteva cuvinte simple: un străin, un zâmbet și sentimentul frumos.

Şi-atunci a venit acel moment în viaţa mea când am putut să spun „Adio, tristeţe! Bun venit, FERICIRE!”.

Da, FERICIRE!

1 Decembrie: un festiv românesc

Îmi amintesc, nu cu foarte mare dor, de alte zile de 1 decembrie când, deși ne aflam la ceva timp după Revoluţie, televiziunile arătau la fel de naţionalist-propagandistic-festivist ca pe vremurile de tristă amintire, chit că televizorul era acum cu “plasmă” și nu cu “lampe cu caciulă”. Eram agresată cu aceleași filme de arhivă recondiţionate din nou și din nou: declaraţii siropoase de dragoste, epopei naţionale, comedioare cu “mari actori” încropite din scenete de Revelion.

Evident, soluţia era să închid televizorul și să mă concentrez doar pe vinul fiert din cană și pe sarmalele din farfurie. Măcar acest gen de indigestie se putea trata cu o linguriţă de bicarbonat.

Cum s-au schimbat vremurile și ce bine! De ceva timp, tradiţia trăiește un reviriment fabulos și are o vitalitate care a ajutat-o s-o rupă, în mod abrupt, cu trecutul “traficat”.

Așa că, dacă vreţi să aveţi un tablou complet a ceea ce se întâmplă în urbea noastră dragă, de 1 decembrie, pregătiţi-vă de un adevărat festin! Tg-Mureşul şi-a făcut o tradiţie din a încuraja evenimentele autohtone:

De Ziua Naţională a României, Primăria Municipiului Tîrgu-Mureş vă invită la un eveniment special în Piaţa Victoriei, unde de la ora 18:30 va începe spectacolul „MAREA UNIRE” susţinut de Ciprian Istrate, Dinu Iancu Sălăjanu, Dumitru Fărcaş şi formaţia Holograf.

Ziua de 1 decembrie aduce la Reghin un oaspete drag, muzica folk îşi va face simţită prezenţa în Clubul Dogma adusă de trupa Folk Frate! care vor susţine un concert începând cu ora 21.

Eu mă consider o mare naţionalistă şi o să port cu mândreţe tricolorul şi în acest an. Abia aştept să arboraţi tricolorul la ferestre, pe case, pe instituţii, pe firme, oriunde tricolorul poate fi înălţat, pentru a arăta tuturor că oricât de grea ar fi criza, mândria naţională este mai puternică. La mulţi ani România !

Pe Valea Mureşului

Duminica asta iar am pornit într-un periplu de peripeţii la Festivalul de la Răstoliţa, un loc mirific de pe Valea Mureşului. Îmi place foarte mult zona în care e organizat festivalul. Deşi am făcut prezenţa doar în ultima zi, am avut parte de o petrecere câmpenească, de fel şi fel de bunătăţuri culinare, de licori bahice cum numai la festivaluri tradiţionale se pot degusta, şi nu în ultimul rând de muzică bună şi foarte bună. Ne-am putut răsfăţa papila gustativă cu guiaş la ceaun, balmoş cu brânză, sărmăluţe, brânzoici în ler, dar şi cu băuturi precum vişinată, afinată, tradiţionala ţuică de prune şi vinuri făcute la cazan.

M-am bucurat să văd că şi în acest an festivalul a fost foarte bine organizat şi e de apreciat că atâtea comunităţi la un loc (Răstoliţa, Suseni, Petelea, Vătava, Deda, Breaza, Brâncoveneşti, Aluniş, Stânceni, Lunca Bradului, precum şi municipiile Reghin şi Topliţa ) îşi propun an de an să valorifice tradiţiile româneşti, să le păstreze vii.

Şi în acest an punctul forte al festivalului a fost costumul popular, dar de data asta purtat cu mândreţe de mulţi tineri, care au vrut să sublinieze că tradiţiile chiar există şi că e mult mai frumos să fim simpli, necosmetizaţi, decât amestecaţi prin fashionismul de consum.

De subliniat e că pe lângă spectacolele de muzică şi dansuri populare, evenimenul a avut, în fiecare an şi o importantă latură dedicată muzicii de calitate: ne-am bucurat de un recital foarte frumos Ducu Bertzi, ne-am alintat cu un concert deosebit al trupei Taxi, am avut parte de un Mărgineanu plin de viaţă ca de obicei, cu zâmbetul pe buze şi cu tot felul de poante la el, un Mărgineanu de care nu mă pot sătura ori de cîte ori îl văd, acompaniat, la piesele din repertoriu, de un Nicholas la tobe aşa cum îl ştim, el însuşi un spectacol în sine, de vamaiotul Vioară – care rupe gura târgului cu arcuşul, de un Michele tandru cu ciupituri de chitară clasică şi de Chiba raţional care menţine ritmul pe acorduri de chitară bass. Şi nu în ultimul rând, închiderea festivalului a fost făcută cu o prestaţie muzicală de excepţie marca Horia Brenciu, care – alături de trupa sa, şi zâmbind şmecher şi cu subînţeles, aşa cum îi stă în obicei, ne-a încântat cu piese mai vechi şi mai noi, ne-a descreţit frunţile şi ne-a dat, ca de obicei, o poftă teribilă de viaţă.

O să închei scurt, aducând cuvinte de laudă şi lui Costin Găvază, prezentatorul festivalului, un om cald, plin de voie bună şi de poante simpatice, exact aşa cum îl ştim de la teatru.

Şi mega`felicitări echipei de sunet Mammoth Stage, care şi de astă-dată au demonstrat că sunt şi vor fi mereu cei mai buni:  Bravo, mă’ băieţi, aţi fost mai presus de aşteptări! 🙂

Galerie foto:  Chiş Ioan Bogdan, Alin Zaharie şi Ioana Mega

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Sonete în carne vie” cu Alexandrina Hristov

Una din cele mai interesante întâmplări a sfârşitului de săptămână a avut loc în cafeneaua Saga. Cafeneaua Saga a găzduit multe întâmplări frumoase, dar parcă asta a fost mai pură ca celelalte.

Pe scurt, am  avut parte de un recital marca Alexandrina Hristov, una din personajele care şi-a ocupat un loc aparte în muzica jazz-folk a generaţiei tinere. Într-o atmosferă intimă, cu lumânărele, mese mici şi rotunde, cu public de toate vârstele, Alexandrina, ne-a făcut parte de un regal muzical cum demult n-a mai fost în Tg-Mureş.

Am putut asculta piese cunoscute, de pe albumul Om de lut, lansat în 2009, dar şi alte cântece, mai noi şi mai vechi, din repertoriul artistei.

,,Printre flori”, ,,Numai tu”, ,,Avionul de aur”, ,,Nimic nu e ca tine”, ,,Fata merge pe jos’’, ,,Femeile dietice” sau ,,Eşti cea mai frumoasă parte” au fost câteva din piesele care au emanat o avalanşă de mărturisiri, îndoieli, declaraţii, linişti sau nelinişti.

Repertoriul ei a fost pus în lumină şi de câteva piese deosebite, precum ,,Pijamale reci” – cea mai recentă piesă a Alexandrinei, care se bucură şi de un videoclip lansat de curând, dar şi de piese cântate în limba franceză ,,Un doix trois”  sau rusă ,,La russe”, piese care parcă ne-au  gâdilat, ne-au mângâiat şi ne-au cuprins într-o stare de fantezie, la nivelul imaginarului.

Vocea frumoasă a Alexandrinei, versurile în limba română, franceză şi rusă, acompaniate de acordurile de pian şi o sonorizare de nota zece, sunt o combinaţie greu de ignorat atunci când eşti pregătit să primeşti şi să simţi o stare.

A fost un recital încheiat cu zâmbete, flori, cadouri şi o stare de fericire.

Viţa de vie electro’acustic – Mai presus de cuvinte

De câteva zile, de când Viţa de Vie au cântat în Jazz & Blues Club, mă tot gândesc ce şi cum să scriu. În primul rând, mi-e foarte greu să scriu despre artişti şi oameni pe care-i apreciez enorm şi în acelaşi timp să-mi păstrez “sângele rece”, dar şi mai greu îmi e să scriu despre concerte aproape perfecte (sunet impecabil, atmosferă extrem de plăcută, pe scenă artişti în adevăratul sens al cuvântului, muzică bună către foarte bună, public profesionist). De ce zic totuşi “aproape”? Pentru că-n live (ca şi-n viaţă) nu există perfecţiune şi personal, nici n-o caut, “live music is about feeling”, muzica nu e matematică (pornind de la o aceeaşi ipoteză, prin demostraţie, adică în primul rând actul artistic, concluzia va fi întotdeauna alta). Dar să nu mai lungesc vorba, trec direct la fapte.

Joia trecută (11 aprilie 2013), Viţa de Vie au făcut un popas şi la Tg-Mureş, în cadrul turneului Spunk Tour. A fost un concert bun, bun de tot, meritul fiind al celor de pe scenă şi anume: Adi Despot (voce, chitară), Adrian Ciuplea (chitară bas), Cezar Popescu (chitară) şi Sorin „Pupe” Tănase (tobe). În cadrul turneului, trupa şi-a promovat şi noul album Acustic, un album cu o prelucrare muzicală deosebită, un design original (vintage, cum îmi place mie 😀 ), un album ce-si merită pe deplin fiecare bănuţ.

Prima parte a concertului a fost dedicată proiectului „Viţa de Vie – Acustic”. În deschidere s-a făcut auzită piesa „Praf de stele”, urmată de piese de pe albumul Acustic, precum Ieri, Basul şi cu toba mare, Varza, Totata, Iamma şi lista continuă. Melodiile au fost reorchestrate cu solouri de chitară sau cu un solo de tobe, dar şi cu o surpriză extrem de plăcută, cu solouri de clape sau flaut. Partea a 2-a a concertului a avut un paylist variat, cu piesele ce i-au consacrat, băieţii revenind la varianta originală a trupei, dinamică, rock, dpdv muzical.

Strict tehnic vorbind, a fost un concert bun de tot, peste cam tot ce se întâmplă în peisajul rockului autohton, de unde şi probabil ideea mea că muzica lor în variantă acustică sună prea bine live ca să fie rock. O probă de sunet făcută la timp şi profi, e extrem de binevenită şi arată respectul faţă de spectator.

În ceea ce privește publicul, am să folosesc o sintagmă mult prea folosită: au fost cei care trebuie. Tg-Mureş e un oraș ciudat din punct de vedere al publicului, un oraș ce şi-a pierdut din identitatea culturală în ultimii ani, din păcate a câștigat în cantitate şi mai puţin în calitate. Ocazional şi-n alte cluburi se perindă tot felul de muzici live (sau mai puțin, există negative şi la trupe), iar fără o promovare bună şi un preț decent la bilet (deși 25 de lei e puțin pentru ce-am primit în schimb) nu prea reușești să scoți mureşeanul (importat sau originar) din casă (mai ales când e şi un derby local de fotbal, plin de orgolii pe care personal nu le înțeleg).

Cuvinte mari şi siropoase despre emoții, stări, pitici, prieteni invizibili sau treziri la realitate aş putea să scriu, dar n-aş fi eu. Un concert, în fond, e o experiență personală, fiecare trăieşte, simte şi se manifestă după posibilităţi. Iar cei care au fost la un concert de-al Viţei de Vie știu cam cu ce se mănâncă, cam știu cum e senzația că ţi se taie picioarele, iar cei care n-au fost, să le pară rău… că au de ce.

Sincer, mi-a plăcut ce-am auzit. Cum inima mea bate în primul rând pe ritmuri rock, eu poate nu mi i-am imaginat pe Despot şi trupa cântând o altfel de muzică, mai spre acustic, dar zic un mare Bravo, mă’ băieţi, aţi fost mai presus de cuvinte! Iar aşa, ca o promisiune relativă, ca şi în trecut, noi, câţiva oameni faini din Tg-Mureş vă vom fi aproape, chiar dacă poate acum un simplu blog şi o gaşcă de prieteni nu vă mai aduc acel infinit! Să ne reauzim cu bine şi la anul la cât mai multe întâmplări de genul acesta.

Nu pot să vă zic “Bună seara, prieteni! Pe curând, la revedere!” înainte să-i felicit pe toţi cei care au avut nebunia frumoasă ca acest proiect să fie lansat pe piaţă. Mulţumim, Viţa de Vie!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Magie fără anestezie cu Baniciu şi banda lui

Oraş universitar cu precădere, Tg-Mureş intră într-o stare de letargie uşor relaxată, dar deloc relaxantă, ci de-a dreptul deprimantă pentru băştinaşii urbei. dar din când în când, din fericire, se mai întâmplă şi lucruri frumoase, lucruri ce merită povestite şi dacă nu cer prea mult şi citite. De 8 martie, Zone X ne-a propus o seară relaxantă, cu melodii memorabile interpretate de corifeul meu preferat, Tetea Baniciu 🙂

Undeva în jurul orelor 22.00, plus/minus câteva minute, Mircea Baniciu a apărut în local, unde a fost întâmpinat cu zâmbete de toţi iubitorii de muzică bună. Acest maestru al melodiilor de neuitat, alături de Vlady Cnejevici şi Teo Boar, au făcut un spectacol cum nu s-a văzut demult la Tg-Mureş!

Dacă încă nu eram pe de-a-ntregul relaxată şi pusă pe fapte mari, m-am înveselit brusc şi total încă de la primele acorduri ale unui cântec, care – vorba aceluiaşi bonom şi şugubăţ Baniciu – se intitulează, nu întâmplător, „Tristeţi provinciale”. A fost aşadar de ajuns să înceapă cântarea pentru ca eu să îmi revin din starea de oboseală  în care mă aflam şi să îmi dau seama, cu bucurie şi uimire, cât de dor îmi fusese, de fapt, de o cântare a corifeului Baniciu.

O surpriză mai mult decât plăcută pentru mine a fost piesa „Ceasornicarul” una dintre preferatele mele, cântată destul de rar în concerte.  M-am bucurat teribil şi am simţit din nou cum pentru mine, tocmai astfel de momente, petrecute alături de oameni dragi şi cu pasiuni comune cu ale mele, la cântări care ne umplu sufletul şi ne ajută să ne descărcăm şi să urcăm, măcar pentru o oră-două deasupra grijilor şi stresurilor pământeşti şi cotidiene.

Nu au lipsit nici momentele amuzante (nu ar fi fost Baniciu, fără astfel de momente) iar Tetea, în stilul lui de bănăţean şugubăţ şi băncuros a adus, în tolba lui de poveşti hazoase şi glume nou-nouţe care ne-au făcut să râdem cu lacrimi. Pe lângă acestea, corifeul nostru a făcut, aşa cum îi stă lui bine să facă, şi câteva poante improvizate pe loc. Cea mai faină dintre toate a fost atunci când după ce a cântat primele acorduri din piesa „Viaţa la ţară”, la începerea versurilor a cântat „Eu vara nu dorm…”  :))

Locaţia era arhiplină, dar acest lucru nu i-a împiedicat pe Baniciu şi banda lui să creeze un echilibru fantastic între ei şi public, şi nu i-a împiedicat nici pe cei prezenţi să intre instant în atmosfera faină a localului.

I-am ascultat, am cântat şi ne-a plăcut de ei, ca de obicei. Toţi cei prezenţi au ascultat şi au participat activ la cântarea în sine, cântând piese ca „Viaţa la ţară” , „Eşarfă în dar”, „Andri Popa”, „Hei tramvai”, „Dealul cu dor”, „Pisica neagră”, „Tristeţi provinciale”, „Întoarcerea la Orient” „Un zvon”, „Canadiana” şi lista continuă…

Nu ştiu cum reuşeşte de fiecare dată să facă o atmosferă pe cinste, să trezească din letargie o sală întreagă, să ridice publicul în picioare şi să aştearnă zâmbete pe buzele oamenilor de toate vârstele. Faptul că Baniciu reuşeşte să facă acest lucru cântând aceleaşi piese cunoscute de generaţii şi generaţii de admiratori, este tocmai unul dintre cele mai mari merite ale sale.

Pentru ca totul să fie perfect, sonorizarea din Zone X a fost foarte bună, lucru care ne-a bucurat mult.

A fost o noapte frumoasă, urmată de o dimineaţă grea, dar care a confirmat, dacă mai era necesar, că n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit…doar o mână de prieteni şi puţin infinit!

Şi ca o concluzie la toate cele povestite mai sus vă pot spune, cu mâna pe inimă, nu doar că o astfel de seară a făcut toţii banii, dar chiar şi că oboseala cruntă de sâmbătă dimineaţă a avut un gust plăcut.

Galerie foto: Vlad Poptămaş

Vals de concert

Ieri, 18 ianuarie, am făcut act de prezenţă la una din cele mai frumoase reprezentaţii ale Orchestrei Filarmonicii de aici, din Tg-Mureş, şi anume, la concertul special de Re-Revelion. Spectacolul a fost deschis cu urările de „La mulţi ani” ale dirijorului  japonez Shinya Ozaki. Sub bagheta sa, concertul a fost deschis cu teme muzicale extrem de frumoase, precum uvertura „Voievodul ţiganilor” a lui Josef Strauss Jr., „Polca trenului” de Eduard Strauss, „Valurile Dunării” de Ivanovici, „Polca şampaniei” şi „Polca mazurca” de Josef Strauss sau valsul „Aur şi argint” de Franz Lehar.

În partea a doua, valsul a fost utilizat sub altă formă, ca vals vocal, având-o ca amfitrioană pe soprana Lucia Bulucz-Halasz. S-a început intens, cu uvertura „Forţa destinului” a lui Verdi, urmată de nişte scriituri superbe, fragmente din opera „Romeo şi Julieta” de Gounod, „Cavaleria rusticana” de Mascagni sau fragmente din opera „Fiica regimentului” de Donizetti şi din opera „Boema” a lui Puccini.

Finalul concertului a fost unul deosebit, cu un bis în aplauze.

Orchestra şi solista au avut o interpretare formidabilă, iar Ozaki s-a distins, ca de obicei, prin rafinamentul melodic. Şi dincolo de aceste lucruri, ceea ce este important, rămâne frumuseţea muzicii, atunci când este interpretată de maeştri.