Nemernică şi arogantă, aşa cum sunt!

…nu urmez exemple, nu mă inspir din reviste ca să îmi pun ordine în viaţă şi nu plec urechea la bârfe ca să îmi consolidez poziţia – aşa cum cu atât mai puţin nu mă aplec să-mi perii superiorul în speranţa avansării – asta în prima etapă, fiindcă şi eu trebuie să încep de undeva, de jos.

Mă consider una din puţinele persoane care nu corespunde normelor, care ştie de la bun început ce vrea şi, mai mult, şi cum să obţină acel ceva. Nu sunt o persoană crudă, ci doar ambiţioasă şi hotărâtă, căreia  nu i se aplică clişeul cu “ah, îşi aşteaptă doar prinţul care s-o transforme din leoaică în pisica ce toarce docilă în poala stăpânului”.

Sunt un vânător singuratic… pentru mine viaţa nu e o cărare pavată cu trandafiri, care duce la altar. Atâta doar că, nefiind tributara ideii generale de fericire în roz, cu bebeluşi, vacanţă în Turcia şi soţ apatic, nici nu sufăr prea mult când nu am aşa ceva.

Eu sunt genul care caută cu dinadinsul situaţiile amenintătoare şi furtunile vieţii, fiindcă numai în aceste situaţii îmi pot pune la încercare calităţile. Ce mă doboară pe mine e inerţia lumii, pe care o aştept tot timpul să vină din urmă, asemenea ogarului care a găsit prada şi aşteaptă ca vânătorul să ajungă şi el la locul faptei. Mă doboară urâţenia din sufletele oamenilor din jur, care mă sfătuiesc să mă conformez, că e mai sigur, că dă mai bine…

Până una-alta, eu sunt printre puţinele persoane care se simt excelent în propria piele şi care îşi poartă destinul ca pe un accesoriu de lux…nemernică şi arogantă, aşa cum sunt!

Liberă să fiu eu!

Când m-am născut, părinţii au fost cei care mi-au făcut prezentările în faţa vieţii, mi-au clădit un cuib, au fost ocrotitorii neputinţei mele temporare şi m-au iubit.

M-au pornit în viaţă, mi-au plămădit existenţa, mi-au dat tiparele fundamentale, mi-au deschis toate uşile, dar niciodată nu m-au împins cu forţa prin ele.

Încă de când m-am născut am insistat să fiu eu însămi şi nu o extensie a mamei şi a tatei. Din acele momente de început am insistat să fiu un copil independent, care-şi urma propriul drum şi urma să devină ceea ce dorea.

Am tins să mă revolt de multe ori faţă de mamă, la fel cum oamenii se revoltă împotriva celor care le impun anumite reguli, dar mai ales că sunt mai multe reguli pentru fete decât pentru băieţi.

Şi chiar dacă uneori afecţiunea protectoare a mamei m-a sufocat, pentru că aşa sunt mamele – au o înclinaţie spre a-şi face griji tot timpul, mereu i-am dat de înţeles că vreau să îmi alcătuiesc singură viaţa.

Recunosc că poate am fost o pacoste şi un mănunchi de răutăţi când am lipit pe pereţii din cameră şi inclusiv în baie postere cu 3 Sud-Est şi Iris, când mi-am retezat singură părul cu creastă şi şuviţe,când mi-am făcut tatuaje şi mi-am pus pierce sau când am purtat haine destrămate, când m-am implicat în grupuri şi cauze stranii şi cu băieţi ciudaţi, sau mai rău, când am hotărât să-mi încerc viaţa pe cont propriu luându-mi cortul în spate şi alte lucruri fluturând după mine şi i-am zis că mă mut o lună în Vama Veche sau când mi-am făcut bagajul şi i-am zis că mă mut în Cluj 2 ani.

Recunosc că poate m-am purtat prosteşte când m-am certat pentru că se amestecau în viaţa mea, dar concluzia era şi este mereu aceeaşi: părinţii suferă de întoarceri în trecut, şi caută copila încăpăţânată de odinioară, şcolăriţa îmbujorată de febră, studenta frângându-şi mâinile de emoţie la examene…

Cred că de multe ori părinţii mei au simţit că ar fi fost mai bine să crească câini sau pisici…sau găini. Însă natura mărinimoasă a avut grijă să cresc, devenind suportabilă şi înţeleaptă exact în momentul în care urma “să fiu dată afară din casă” (m-au lăsat să zbor liberă)!

Şi iată-mă acum, după atâţia ani, absolventă de muzică, de administrație publică și marketing, fiică, soră, iubită…și uneori “om mare” (casnică)  :D)

Am realizat puţine lucruri în viaţă, poate n-am creat nimic extraordinar, n-am făcut descoperiri ştiinţifice…dar sunt mulţumită.

Am devenit inventivă, originală şi am învăţat să aleg doar ce vreau din viaţă – inclusiv multe dintre hainele mamei mele, chiar dacă poate nu a fost cea mai fancy îmbrăcată.

În acelaşi timp am rămas aceeaşi adolescentă care atunci când iese afară din casă lasă uneori în urma ei un haos de haine, cărţi, muzică zgomotoasă, lumini aprinse sau care atunci când se întoarce acasă din parc îşi lasă rolele în uşă…aceeaşi fată pe care dacă o duci la o plimbare la ţară şi ea va zburda ca mieii pe câmpie sau dacă o duci la mare va sări în sus şi-n jos în valurile care-i ajung la piept, deşi nu ştie să înoate. Am rămas aceeaşi copila căreia încă îi place să arunce cu bulgări de zăpadă, să se cocoaţe pe căpiţele de fân sau să stea întinsă pe pajişte şi să se uite cum norii iau forma unor animale fioroase.

Un lucru e cert când vine vorba de mine: nu e niciodată prea sigur cine va ieşi afară din haosul pe care eu îl numesc camera mea: o tânără impecabilă şi demnă, cu părul strâns în coc, ca la balet, sau un obiect multicolor purtând jeanşi destrămaţi cu migală, o adultă hotărâtă în pantaloni de stofă şi cu ochi obosiţi – sau o fetiţă îmbujorată de febră, strângând la piept un căţel de pluş.

Fericire in rate

Precum spunea şi Mihai Mărgineanu zilele trecute, „Instituţia căsătoriei, care pare inventată de o femeie nebună în cârdăşie cu un popă homosexual, este atât de perimată încât pare gândită în cel mai mic detaliu la cum să îi ia unul banii celuilalt.”

Unele întâmplări din ultima vreme mă fac să cred că nu mai există sentimente curate, că oamenii nu mai ştiu să iubească sincer şi liber. Căsătoria chiar nu mai are nicio legătură cu dragostea sau romantismul sau amorul? Adică este o loterie cu risc mare unde numai Norocul contează?

Nu înţeleg cum unii (unele, după caz), se pot abţine din răbufniri câte un an, doi, până îşi ating scopul de a se căsători şi asta doar ca să deţină controlul.

„Din acel moment te-ai simţit fericit/fericită, că ai scăpat din coteţul în care trăiai…o cămăruţă întunecată, doar cu pereţi…ba şi-un gemuleţ mic rătăcit, dar mereu acoperit. Te-ai căsătorit şi-ai început să trăieşti viaţa din plin pentru că acel om ţi-a oferit tot ce n-ai avut niciodată: mobil, maşină de spălat şi expresor, televizor cu ecran plat, calculator/laptop/tabletă, geamuri termopane şi-o baie cu jacuzzi în casă, ca să nu te mai speli în lighean.”

Şi uite-aşa partenerul/partenera îşi face parte de toate lipsurile din trecut ani la rând. Problema nu e faptul că stoarce de bani şi de resurse cealaltă parte implicată, ci faptul că uită simbolul unei căsnicii. Adică e mult prea preocupat/preocupată să îşi cumpere cele enumerate mai sus (şi multe altele) ca să mai aibă timp să îşi îmbrăţişeze iubita/iubitul, să mai zâmbească din lucruri simple sau să facă dragoste din plăcere.

Ba din contră, devin mult mai paranoia şi bolnavi de gelozie, impunându-se în faţa părţii implicate, ţinându-i prizonieri în casă: fără prieteni, fără rude, fără ieşiri la concerte sau la fotbal şi bere….Toate astea DE CE? Pentru că sunt prea speriaţi că îşi pierd sursa de venituri şi cad înapoi în mizeria de unde au fost scoşi.

Partea implicată (eu şi cei câţiva care poate au trecut prin asta), la început nu dăm importanţă, trecem cu vederea şi ne consolăm că a fost o apucătură de moment. Şi uite cum un vis frumos începe să se transforme într-un vis urât întins pe ani grei.

În primul an e entuziasmul de a construi ceva împreună, o căsuţă exact aşa cum o visam amândoi demult. Zis şi făcut. În al doilea an entuziasmul de a concepe ceva împreună. Un copil. În al treilea an deja partenerul/partenera uită că e căsătorit/căsătorită. Iar partea implicată se afundă în muncă pentru a nu mai auzi reproşurile zilnice şi pentru a nu mai simţi indiferenţa partenerului/partenerei.

Şi trec luni întregi în care partenerul/partenera stă în altă cameră pe canapea şi bea ceva, partea implicată în curte sau în bucătărie cu o ţigară şi nu-şi vorbesc zile întregi. Câteodată, partea implicată mai încearcă să domolească apele cu un gest de tandreţe, iar partenerul/partenera se conformează şi cele două părţi ajung să facă dragoste măcar o dată pe lună, dar şi-atunci cu de-a sila.

„Pentru că DA, nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât…”

Până când partea implicată nu mai rezistă psihic şi emoţional, îşi face bagajele şi pleacă. Panică şi suferinţă, plânsete din partea partenerului/partenerei care vine şi imploră să se întoarcă acasă. Bineînţeles, partea implicată, sufletistă de fel, priveşte optimistă situaţia şi oferă a doua şansă. Se întoarce acasă, revine totul frumos exact 4 zile. După care reapar scandalurile cotidiane, doar că de data asta mult mai accentuate, nu doar din vorbe, ci şi cu trântit lucruri sau lovituri fizice.

Partea implicată se mai retrage o dată, partenerul/partenera iar plânge şi se pune în genunchi cerşind iertare şi repetând la infinit că de acum înainte va fi bine…şi again partea implicată face un mega`compromis şi mai acordă şi a treia şansă… rămânând mai mult din alte obligaţii existente la mijloc (copii sau pur şi simplu din milă ). Pentru unii parteneri/partenere, a treia împăcare ar fi trebuit să fie o binecuvântare, apărând în viaţa lor un copil, sau un al doilea copil…însă pentru alţi parteneri/partenere nu a fost decât încă o ocazie să distrugă şi ultima fărâmă din mila ce a mai rămas.

Când iei un tip de 30 şi ceva de ani, pe care într-un an jumate l-ai transformat în prinţ, l-ai scos din stradă când „stâlpul casei” (tata – conform vorbelor bătrâneşti) a pierdut casa la aparate de jocuri, îl scapi de spălatul în lighean, căcătul la wc-ul din capătul grădinii şi îi mai şi pui dinţi în gură de 2000 lei, nici nu lucrează, îi laşi zilnic bani de ţigări şi de cafea la bar, iar la a treia şansă oferită îşi bate joc de tot efortul, ba chiar simţindu-se ofensat şi neglijat că de ce lucrezi atâta, pentru că el de plictiseală şi de singurătate că nu eşti acasă, ţi-a furat economiile de 700 euro şi s-a jucat la aparate….

Dar vorba aia: Dă-i dracu de bani, bine că am scăpat de el 🙂

Sau când auzi vorbele unei femei care spune tot la două săptămâni că s-a săturat să fie sclavă şi să spele după copiii ei sau să le tot dea de mâncare, că n-are timp şi bani să meargă cu copilul la medic deşi primeşte o pensie alimentară cât 3 salarii de nivel mediu din România + ratele la casă plătite, iar partea implicată se chinuie de pe-o zi pe alta la zeci de km distanţă şi cel puţin o dată pe lună plânge, pentru că femeia idioată aruncă vorbe grele spunând că pentru ea al 2-lea copil e o greşeală – dar un avantaj financiar la divorţ, când respectivul tată reuşeşte măcar o dată pe lună să meargă acasă şi chiar şi atunci femeia idioată aduce injurii şi trânteşte expunând copii la violenţe verbale şi fizice, efectiv ţi se face greaţă şi mai ales milă pentru acei copii care sunt zilnic în preajma unor astfel de apucături violente…

Acum degeaba partenerii/partenerele vorbesc tare, încearcă cu disperare să acapareze toată audienţa de la lucru sau pe la vecine şi mătuşi, şi se strofoacă să afle toată lumea cât de greu le e lor în momentul de faţă, deşi trăiesc pe banii părţilor implicate, dar aceste detalii uită să le menţioneze.

Cândva roata o să se întoarcă, oricât ar fi de pătrată…şi-atunci o să primim înapoi înzecit!

„Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă
Cunosc însemnătatea ei deplin
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă
Eu, însă-n faţa normei nu mă-nchin!
…şi nu, nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovat/vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veşnicia ta de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

…N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: Eşti ca oricare!
Dar nu vreau în noroaie să mă bag…

Iar când va veni şi rândul tău…

…când viaţa va fi rea şi cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Atunci o să-ţi aminteşti de mine
Cât rău mi-ai făcut mie, şi la amândoi.” (Florian Pittis – Ultima scrisoare)

 

 

….

Eu nu pot si nu vreau sa mor din iubire
Ai fost parte din mine, te-am ingropat si pe tine
Un alt barbat/o alta femeie a scos cutitul
Pe care candva l-ai infipt fara mila…
Dar viata traieste si viata a nascut
O alta iubire, si-o alta iubire m-a nascut pe mine… (Vama – Post iubire)

 

Despre „mamele idioate” si „copiii lumii”

“Mama idioata” este un concept nou si modern. 
“Mamele idioate” sint si usor reconoscibile: stau in grupuri mari de femele, vorbesc numai despre copiii lor in acelasi timp, isi arata pozele una alteia pe smartphone ( desi, pe ele nu le intereseaza de copii altora!), sint descoperitoarele metodelor moderne de educatie (cursuri de yoga si pictura, pian si dans contemporan, multe limbi straine bagate cu forta in capul copiilor si multe alte balarii, pe care ei le urasc ancestral) .

“Mamele idioate” n-au nici un dubiu . Ele sint sigure ca tot ceea ce fac si zic este adevarul pur. Ele vorbesc tare, incearca cu disperare sa acapareze toata audienta, si trebuie sa afle toata lumea cit de implicate sint ele in educatia propriei progenituri. Trebuie stiut ca ea, “mama idioata” a luat deja la cunostinta de tot ce s-a inventat sau nu s-a inventat inca despre educatia si sanatatea copilului. Ea lasa lesne de inteles ca oricine poate apela gratis la stiinta si cunostintele ei, iar cine nu apeleaza, este un bou ( de obicei, barbatii sint cei care nu apeleaza la ea, nici macar pentru sex, pentru ca nici un barbat nu poate face sex cu o femeie care vorbeste in timpul coitului!).
“Mamele idioate” ajung sa-si exaspereze atat de tare copiii incat acestia devin tristi jucatori de jocuri pe tablete . Pentru ca “mama idioata” il lasa sa se joace pe tableta, astfel ca ea sa aiba timp sa vorbeasca, in liniste, la cafea cu alte “idioate” din grup. 

…de Mihai Margineanu

Rochia roşie a mamei

~Carol Lynn Pearson~

În timp ce ea era pe moarte,

Atârna acolo, în dulap

rochia roşie a mamei,

Ca o tăietură în şirul

De haine vechi întunecate,

Şi-a consumat viaţa.

 

M-au sunat acasă

Şi am ştiut când am văzut-o

Că nu va rezista.

 

Când am văzut rochia, am spus:

 „De ce, mamă? –  ce frumos!”

„ N-am văzut-o niciodată pe tine. ”

„N-am purtat-o niciodată”, a spus ea încet.

„Stai jos, Millie…

M-am aşezat pe patul ei

Şi ea a oftat şi mai puternic…

Apoi m-am gândit, ea ar putea rezista…

„Acum, că voi fi în curând plecată,

Văd unele lucruri.”

 

„ Oh, te-am învăţat bine – dar te-am învăţat gresit „.

„Ce vrei să spui mamă?”

„Ei bine –  Întotdeauna am crezut

Că unei femei nu-i vine niciodată rândul,

Că ea e doar pentru alţii.”

“Fă asta, fă aia,

Păstrează pe toată lumea mulţumită şi asigură-te că:

„ Ce-i al tău e în josul listei. ”

„Poate într-o zi te vei răzbuna,

Dar, desigur, niciodată nu o vei face.”

Viaţa mea a fost aşa – făcând totul pentru tatăl tău,

„ Făcând totul pentru băieţi, pentru surorile tale, pentru tine. ”

„Ai făcut tot ceea ce o mamă ar putea să facă.”

„Oh, Millie, Millie, nu a fost bine –

Pentru tine – pentru el. Nu vezi?

Am făcut cel mai rău dintre răuri

„ Nu am cerut nimic – pentru mine „!

 

„Tatăl vostru în camera cealaltă,

Agitându-se şi holbându-se la pereţi,

Când doctorul i-a spus,

A primit rău vestea…

A venit la patul meu,

dar  mi-a cutremurat toată fiinţa.

„Nu poţi muri, ai auzit? Ce se va alege de mine? ”

„Ce voi deveni fără tine?”

Va fi greu, într-adevăr când mă voi duce.

„El nu poate găsi nici tigaia singur. „

„Şi  pentru voi  copii –

A fost foarte uşor.

Fiecare a făcut ce a vrut

Şapte zile din săptămână.

Mi-am luat mereu felia de pâine care s-a ars,

Şi cea mai mică bucată de plăcintă. „

„Mă uit cum unii dintre fraţii voştri

Îşi tratează soţiile acum

Şi mi se face rău, fiindcă eu am fost

Cea care i-a învăţat, şi ei au învăţat.

Ei au învăţat că o femeie nu există, decât pentru a da.

De ce fiecare leu pe care îl economiseam

Mergea pe haine şi pe cărti

Chiar şi atunci când nu a fost necesar?!!!

 

“Nici nu îmi pot aminti ultima oară când m-am dus în centru

Să cumpăr ceva frumos pentru mine. ”

„Cu excepţia anului trecut, când am primit rochia aceea roşie.

Am descoperit că aveam douăzeci de dolari

Ce nu erau prevăzuţi pentru nimic…

Eram pe cale să plătesc mai mult la maşina de spălat.

Dar cumva – Am venit acasă cu această cutie mare.

Tatăl tău chiar mi-a reproşat atunci:

„Când ai să porţi un lucru ca ăsta?

La operă sau ceva? ”

Şi avea dreptate, cred…

Niciodată în afară de magazinul de unde am cumpărat-o

” Nu am purtat această rochie. „

 

„Oh, Millie – – Întotdeauna am crezut că dacă

Nu iei nimic pentru tine în această lume

Într-un fel o să ai totul în următoarea…

Nu mai cred asta…

Cred că Domnul vrea ca noi să avem ceva

” Aici – şi acum „.

„Şi îţi spun, Millie, dacă vreun miracol

M-ar scoate din acest pat, te-ai uita

La o altă mamă, pentru că aş fi diferită…

Oh, mi-am lăsat rândul atâta timp

Încât cu greu aş şti cum aş lua-o de la capăt,

Dar aş învăţa, Millie…

“Aş învăţa! ”

 

Ultimele ei cuvinte pentru mine au fost următoarele:

„Fă-mi onoarea, Millie,

De a nu mă urma!

” Promite-mi asta. ”

Am promis…

Mi-am ţinut respiraţia,

Apoi mamei i-a venit rândul să îşi ţină respiraţia

Spre somnul veşnic…

 

Mamele există în toate formele, dimensiunile şi culorile. Ar conduce maşina, ar zbura cu avionul, ar merge pe jos sau ţi-ar trimite un e-mail ca să ştii cât de mult ţin la tine.

Inima unei mame este cea care face lumea să se învârtă. Aduc bucurie, speranţă şi iubire. Sunt pline de compasiune şi au idealuri, au lucruri esenţiale de spus şi

totul de oferit.

 

ŞI, TOTUŞI ,

DACĂ AU VREUN DEFECT, ACESTA ESTE

CĂ UITĂ CÂT DE MULT VALOREAZĂ!

Să nu le lăsăm să uite!  🙂

Mesajele unei femei frustrate…

De ceva vreme incoace exista o femeie, M., care-si revarsa frustrarile…

„De ce eu n-am fost buna? Eu ce n-am putut oferi din ce primesti acum? Cu mine de ce nu ai avut linistea ce o ai acum? Iti doresc sa traiesti un cosmar…”

…de-atunci ma tot intreb: ” De ce femeile ajung sa traiasca sentimentul de “ranchiuna” atat de intens si sa-si doreasca atat de mult sa faca rau? De ce fac comparatii tot timpul si sunt intr-o lupta continua? De ce?

Am ajuns la concluzia ca doar o femeie care nu se simte bine in pielea ei si pe care o macina multe frustrari poate fi asa. Problema cea mai mare intervine atunci cand astfel de femei nu realizeaza ca au probleme cu ele insele, mai ales cand depasesc varsta de 30 de ani.

O astfel de femeie se bate cu pumnul in piept ca e femeie de onoare, demna si binevoitoare, insa cand te astepti mai putin te loveste pe la spate.

La inceput ne amuzam impreuna de mesajele ei, dar acum incepe sa devina patetica, chiar penibila…

Asa ca, prin aceasta scrisoare deschisa o intreb pe M. :

„Cum poti sa spui ca tu i-ai daruit ceva omului asta?…din moment ce eu i-am gasit sufletul stins…”

Acum stie sa zambeasca…chiar si cu ochii…si nu ma las pana nu zambeste si cu sufletul si cu ficatul !

„Cum poti sa spui ca esti cinstita si ai demnitate cand ai calcat in picioare onoarea unui om pentru o pereche de papuci?”

„Cum poti spune ca ai tinut la omul respectiv din moment ce nu ai fost capabila sa-i accepti situatia si puneai bariere intre el si cele mai importate „lucruri” din viata lui?”

„Cum poti sa spui ca l-ai ajutat pe omul asta cand de fapt te-ai mutat aici si stateai pe banii lui?”

Concluzie:

Omu` invata din greseli, dar oare cand greseste invata?

Inocenţa fericirii – pagini de jurnal

Legenda spune că cele mai unice clipe, destinate a se contopi în armonia Eternităţii, se nasc, de fapt, în tristeţea unui suflet care, mega-tânjind după iubire, tandreţe, devotament şi afecţiune, străbate, până la ultima picătură de entuziasm, căi nebănuite ce se pierd, undeva, cândva…în orizonturile necuprinse ale viselor ce, prin credinţă, devin realitate. Iar în momentul în care entuziasmul pare să se fi stins în suflul atâtor aspiraţii şi aşteptări, atunci când nimic nu mai are sens şi farmec, din abisurile atât de misterioase şi armonioase ale Eternităţii, răsare mereu o nouă speranţă…un colier de picături cristaline cu care Gralul fericirii netezeşte obrazul unui suflet singur, dar atât de însetat după iubire. Şi aceasta pentru că orice iubire adevărată se naşte, întotdeauna, după îndelungi aşteptări şi, deseori, după multe suferinţe.

N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am aşteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid uşa pe dinafară, am aşteptat să se distrugă tot. Şi-asta pentru că am vrut să fiu sigură că orice-ar fi, n-o să mă întorc. Nu pentru că n-aş vrea, ci pentru că n-aş mai avea unde…sau la cine…N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu paşi de furnică. Şi asta din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porţia, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniştea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea…rămânea şi în urmă din ea. Pe lângă stări, nopţi nedormite, incertitudini şi anotimpuri fără noi.

Ne întrebăm adesea cine construieşte, cu atâta sadism, punţi între iubire şi suferinţă, devotament şi trădare,între puterea de a dărui unui om afecţiune şi răceala cu care el ne întoarce spatele?!

Într-o bună zi însă, am încetat să mă mai întreb, mai ales atunci când, în peregrinările mele prin răceala secolelor, am găsit undeva, dincolo de imagini retrospective, prezentul meu – care a început brusc prin doar câteva cuvinte simple: un străin, priviri insistente, un zâmbet și sentimentul frumos. Parcă-i cunoşteam privirea…parcă îmi reiteram ochii aceia profunzi care, dincolo de vălul voiciunii, trădau atâta tristeţe, atâta singurătate…

„Străinul meu frumos,

            A trecut ceva timp de când te-am tot văzut apărând mereu din necunoscut…Nu ştiu cine eşti, dar cuvintele tale, spuse la căldura zâmbetului, m-au făcut să uit de timp, de solitudine şi de atâtea dezamăgiri. Ştiam că vei veni pe aici, pentru că m-ai învăţat să sper, să cred că niciodată un suflet care ştie să vibreze pentru ceea ce e frumos şi unic nu va rătăci drumul…De aceea nici nu am aşteptat…Am lăsat doar un semn care, cu siguranţă, te va călăuzi acolo unde te voi aştepta mereu…o zi, un an sau un secol…căci toate par o clipă de neuitat când două suflete se pierd în simfonia atât de armonioasă a iubirii. A fost o perioadă în viaţa mea când chiar am crezut că, dăruind cu generozitate şi aruncând mărgăritarele mele sufleteşti înaintea nemernicilor, voi găsi drumul spre fericire, schimbând lumea…Dar, în realitate, nu putem schimba lumea, ci ea se schimbă după noi, dacă, prin noi şi cu noi, se trece mai uşor pragul speranţei…Nimic nu a fost mai minunat decât să descopăr că niciodată nu a trebuit să fiu nici cucerită, nici îmblânzită, ci doar…iubită….Or, iubirea care învinge spaţiul şi timpul nu e altceva decât…oglindă…oglinda fiinţei celui de lângă mine, în care mă regăsesc pe mine laolaltă cu…visele mele, dorinţele mele, căderile mele, victoriile mele…În sfârşit, după atâta timp, m-am reîntâlnit cu mine în zâmbetul tău tainic, al cărui mister mă incită şi acum să ştiu...cine eşti?…de unde vii?…cât rămâi?…de ce reuşeşti să mă strângi în braţe cu atâta pasiune?…de ce mocneşte în mine dorinţa nebună să mă pierd în tine????

Ţi-aş spune şi acum că viaţa mea îţi aparţine…dar ştiu că ai deja mai mult decât atât…Miracolul de a şti că, doar cu mine, tot ce-i etern încape în prezent…iar tot ce-i prezent de-a pururi rămâne…în eternitatea trăirii….”       

De ce dragoste…?!?

Pentru că într-o ţară în care caracterele oamenilor s-au diluat, principiile sunt vândute la tarabă în piaţă pe un pumn de bani, reprezentanţii partidelor alese  să guverneze într-un an de criză nu îşi pot opri rânjetul de bucuria ciolanului nici la televizor, ca şi cum or să aibă cel mai uşor mandat din viaţa lor, într-o ţară în care dacă depăşeşti pe cineva cu maşina dispare orice preocupare de ce i se întâmplă celuilalt din spatele tău, într-o ţară în care să fii nesimţit este egal cu să fii puternic, într-o ţară în care să sari etape pe plan profesional este la fel de natural ca mersul pe jos, într-o ţară în care să pretinzi că eşti mai mult decât eşti este la fel de comun ca respiraţia, într-o ţară în care ipocrizia a fost încoronată în locul diplomaţiei, într-o ţară în care a face ce nu se spune şi a spune ce nu o să facem niciodată sunt prime-time în fiecare seară, într-o ţară în care orice concurs profesional este o altă cale a organizatorilor de a manipula, într-o ţară în care speranţa unei mişcări populare spontane şi sincere stă în revolta şoferilor împotriva taxei de poluare, într-o ţară în care a face bine este atât de uşor şi a face rău este atât de natural, într-o ţară în care vorba merge ş`aşa poate fi liniştită un vers din imnul naţional, într-o ţară în care ieşirea pe la graniţa de la Nădlac încă îţi dă aceeaşi senzaţie de lagăr comunist vs. Occident, într-o ţară în care actele de moşteniri sunt lucrări de diplomă ale funcţionarilor publici, într-o ţară în care după 20 de ani de abuz parlamentar încă se votează acelaşi lucru, într-o ţară în care majoritatea oamenilor nu se mai pot uita la TV, într-o ţară în care, deşi atât de frumoasă natural, turismul e lamentabil (ca să nu zic penibil), într-o ţară în care nici nu merită deschis subiectul autostrăzii, Dragostea rămâne cel mai sincer sentiment până în prezent!

Jurnalul unei femei furioase

Ai crezut într-un om şi i-ai dăruit, 
Tot ce-aveai mai bun în tine,
Nu ştii de ce v-aţi despărţit…
Cui să ceri ajutor, nu te plângi oricui!
Nici pe el nu-l chemi să vadă
C-a lăsat în urma lui…

Un suflet gol, nebun de dor!
Tu credeai că ai pereche şi un înger păzitor…

…Orbită de iubire, credeai că ai totul şi-ai pierdut!

Când pierzi tot ce ai avut
Uiţi si cine eşti,
Nu poate nimeni să te-ajute,
Cu tine însăţi doar vorbeşti!
Stai în casă şi plângi, eşti a nimănui
Din orgoliu nu-i vei spune,
C-a lăsat în urma lui …

…Suflet gol, nebun de dor!
…Suflet gol, în zbor căzut…

SCUFIŢA ROŞIE – Analiză şi Critică literară

De ce Scufiţa  Roşie ?

Din start, ne dăm seama că este vorba despre o minoră de care copiii,
în răutatea lor, şi-au bătut joc cu această poreclă, probabil din cauza unei căciuliţe roşii croşetate de mămica ei, pe care fetiţa o poartă des din cauza unei sensibilităţi fizice la frig în regiunea craniului.

Aşadar avem de-a face cu o bolnavă marginalizată şi descurajată de societatea din jurul ei.

Scufiţa  merge zi de zi cu coşuleţul cu mâncare la bunicuţa care locuieşte în pădure. Nicio bunică normală nu locuieşte în pădure. Singura explicaţie este că această bunică a primit în urma retrocedărilor câteva hectare de teren împădurit. Este ştiut că ţăranii nu se gândesc mult până să taie pădurea, mai ales înainte de venirea iernii.

Aşadar, această bunică este o scorpie zgârcită care şi-a făcut casa în pădure (oare nu tot din lemn tăiat fără aprobare de la Ocolul Silvic?) şi stă acolo ca să-şi păzească avutul.

Teoria că este vorba de o babă ticaloasă se verifică prin faptul că în loc să plătească un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinţă neajutorată şi bolnavă) să facă zilnic naveta din oraş în pădure, fără să-i pese de pericolele la care o expune pe biata fată.

Scufiţa  Roşie se întâlneşte cu lupul care o descoase în privinţa drumului ei. Deja intrăm într-o zonă a fanteziei bolnave. Unu la mână că în România lupi nu prea mai sunt, doi la mână că se feresc de om ca de dracu, iar trei la mână, nu vorbesc şi chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau unde e cea mai apropiată stână.

Singura explicaţie este că Scufiţa  Roşie s-a uitat atât de mult la Animal Planet încât cunoaşte obiceiurile lupilor şi le poate înţelege scheunăturile.

Lupul o ia înaintea Scufiţei, care se opreşte la cules de flori, îşi preface vocea, intra la bunică şi o înghite. Nu mai stăm să analizăm faptul că în pădure nu prea sunt flori. Dar trebuie spus că e dăunator să înveţi copiii că e corect ca atunci când ai o treabă de făcut, să te opreşti la cules flori fără să ştii dacă nu-s cumva specii protejate şi în consecinţă, pe cale de dispariţie.

Lupul în schimb pare un personaj menit să fie bătaia de joc a creatorilor de basme. Lupul este un individ mânat de dorinţa perpetuă de a năvăli în casele oamenilor. Foloseşte toate tertipurile: imită voci şi dacă nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf.

Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual.

Bunica muşcă momeala şi-i dă drumul. Iată cum este prezentată imaginea unei persoane în vârstă: o senilă care nu ştie să facă deosebirea între un urlet de lup şi glasul propriei nepoate. Cu această imagine vor rămâne copiii noştri.

Lupul se îmbracă cu hainele bunicii, se aşează în pat unde îl găseşte Scufiţa  Roşie. O ademeneşte prin vorbe şirete să se apropie şi o înghite şi pe ea. Lupul fiind îmbrăcat în hainele bunicii, induce în mintea copilului sensul noţiunii de travestit, putându-i afecta grav viitoarea orientare sexuală.

Ce fel de minte bolnavă poate spune la copii aşa porcării?

Iar dialogul, purtat cu Scufiţa, e plin de aluzii sexuale: toate la lup sunt mari, urechile, labele, dinţii şi mai ce?!…

Iar el răspunde invariabil cu minciuni menite să o aduca pe Scufiţa în pat lângă el. De aici deducem: corupere de minori şi perversiuni sexuale!

Apare vânătorul care împuşcă lupul şi le eliberează pe Scufiţa Roşie şi bunica. Ce caută vânătorul în casa bunicii? Înseamnă că nu e prima dată. Un vânător tânăr şi o femeie bătrână, singuri în mijlocul pădurii. Şi ne mai mirăm că „Ştirile de la ora 5” abundă în relatări despre violuri săvârşite asupra unor bătrâne?

Dintr-un studiu publicat de Ministerul de Interne aflam că toţi aceşti infractori au citit în copilărie Scufiţa  Roşie şi iată consecinţele: ani grei de puşcărie! Apoi ce căuta la vânătoare de lupi pe proprietate privată?

Din două una: sau e un braconier nenorocit sau e un ştab mare de la Bucureşti care plăteşte sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale
sadice. În oricare dintre variante, ar trebui să fie înfierat de creatorul basmului şi nicidecum glorificat pentru fapta sa.

Finalul poveştii este sinistru: lupul zbătându-se în ghearele morţii „eliberează” cele două femei. Adică, avem oroarea să asistăm la apariţia a două făpturi parţial digerate care se pare că nu au murit, ci cu nonşalantă îşi reiau firul vieţii. Mai rău ca în filmele horror! Şi ne mai întrebăm de ce există copii dereglaţi din toate punctele de vedere.

Asemenea închipuiri ale unei minţi bolnave se „servesc” copiilor între 2 şi 7 ani! Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale: „Albă ca Zăpada” – auzi albă, imaculată şi ea trăieşte sub acelaşi acoperiş nu cu unul, ci cu 7 bărbaţi!

Ruşinică!