Precum spunea şi Mihai Mărgineanu zilele trecute, „Instituţia căsătoriei, care pare inventată de o femeie nebună în cârdăşie cu un popă homosexual, este atât de perimată încât pare gândită în cel mai mic detaliu la cum să îi ia unul banii celuilalt.”

Unele întâmplări din ultima vreme mă fac să cred că nu mai există sentimente curate, că oamenii nu mai ştiu să iubească sincer şi liber. Căsătoria chiar nu mai are nicio legătură cu dragostea sau romantismul sau amorul? Adică este o loterie cu risc mare unde numai Norocul contează?

Nu înţeleg cum unii (unele, după caz), se pot abţine din răbufniri câte un an, doi, până îşi ating scopul de a se căsători şi asta doar ca să deţină controlul.

„Din acel moment te-ai simţit fericit/fericită, că ai scăpat din coteţul în care trăiai…o cămăruţă întunecată, doar cu pereţi…ba şi-un gemuleţ mic rătăcit, dar mereu acoperit. Te-ai căsătorit şi-ai început să trăieşti viaţa din plin pentru că acel om ţi-a oferit tot ce n-ai avut niciodată: mobil, maşină de spălat şi expresor, televizor cu ecran plat, calculator/laptop/tabletă, geamuri termopane şi-o baie cu jacuzzi în casă, ca să nu te mai speli în lighean.”

Şi uite-aşa partenerul/partenera îşi face parte de toate lipsurile din trecut ani la rând. Problema nu e faptul că stoarce de bani şi de resurse cealaltă parte implicată, ci faptul că uită simbolul unei căsnicii. Adică e mult prea preocupat/preocupată să îşi cumpere cele enumerate mai sus (şi multe altele) ca să mai aibă timp să îşi îmbrăţişeze iubita/iubitul, să mai zâmbească din lucruri simple sau să facă dragoste din plăcere.

Ba din contră, devin mult mai paranoia şi bolnavi de gelozie, impunându-se în faţa părţii implicate, ţinându-i prizonieri în casă: fără prieteni, fără rude, fără ieşiri la concerte sau la fotbal şi bere….Toate astea DE CE? Pentru că sunt prea speriaţi că îşi pierd sursa de venituri şi cad înapoi în mizeria de unde au fost scoşi.

Partea implicată (eu şi cei câţiva care poate au trecut prin asta), la început nu dăm importanţă, trecem cu vederea şi ne consolăm că a fost o apucătură de moment. Şi uite cum un vis frumos începe să se transforme într-un vis urât întins pe ani grei.

În primul an e entuziasmul de a construi ceva împreună, o căsuţă exact aşa cum o visam amândoi demult. Zis şi făcut. În al doilea an entuziasmul de a concepe ceva împreună. Un copil. În al treilea an deja partenerul/partenera uită că e căsătorit/căsătorită. Iar partea implicată se afundă în muncă pentru a nu mai auzi reproşurile zilnice şi pentru a nu mai simţi indiferenţa partenerului/partenerei.

Şi trec luni întregi în care partenerul/partenera stă în altă cameră pe canapea şi bea ceva, partea implicată în curte sau în bucătărie cu o ţigară şi nu-şi vorbesc zile întregi. Câteodată, partea implicată mai încearcă să domolească apele cu un gest de tandreţe, iar partenerul/partenera se conformează şi cele două părţi ajung să facă dragoste măcar o dată pe lună, dar şi-atunci cu de-a sila.

„Pentru că DA, nu în puţine cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât…”

Până când partea implicată nu mai rezistă psihic şi emoţional, îşi face bagajele şi pleacă. Panică şi suferinţă, plânsete din partea partenerului/partenerei care vine şi imploră să se întoarcă acasă. Bineînţeles, partea implicată, sufletistă de fel, priveşte optimistă situaţia şi oferă a doua şansă. Se întoarce acasă, revine totul frumos exact 4 zile. După care reapar scandalurile cotidiane, doar că de data asta mult mai accentuate, nu doar din vorbe, ci şi cu trântit lucruri sau lovituri fizice.

Partea implicată se mai retrage o dată, partenerul/partenera iar plânge şi se pune în genunchi cerşind iertare şi repetând la infinit că de acum înainte va fi bine…şi again partea implicată face un mega`compromis şi mai acordă şi a treia şansă… rămânând mai mult din alte obligaţii existente la mijloc (copii sau pur şi simplu din milă ). Pentru unii parteneri/partenere, a treia împăcare ar fi trebuit să fie o binecuvântare, apărând în viaţa lor un copil, sau un al doilea copil…însă pentru alţi parteneri/partenere nu a fost decât încă o ocazie să distrugă şi ultima fărâmă din mila ce a mai rămas.

Când iei un tip de 30 şi ceva de ani, pe care într-un an jumate l-ai transformat în prinţ, l-ai scos din stradă când „stâlpul casei” (tata – conform vorbelor bătrâneşti) a pierdut casa la aparate de jocuri, îl scapi de spălatul în lighean, căcătul la wc-ul din capătul grădinii şi îi mai şi pui dinţi în gură de 2000 lei, nici nu lucrează, îi laşi zilnic bani de ţigări şi de cafea la bar, iar la a treia şansă oferită îşi bate joc de tot efortul, ba chiar simţindu-se ofensat şi neglijat că de ce lucrezi atâta, pentru că el de plictiseală şi de singurătate că nu eşti acasă, ţi-a furat economiile de 700 euro şi s-a jucat la aparate….

Dar vorba aia: Dă-i dracu de bani, bine că am scăpat de el 🙂

Sau când auzi vorbele unei femei care spune tot la două săptămâni că s-a săturat să fie sclavă şi să spele după copiii ei sau să le tot dea de mâncare, că n-are timp şi bani să meargă cu copilul la medic deşi primeşte o pensie alimentară cât 3 salarii de nivel mediu din România + ratele la casă plătite, iar partea implicată se chinuie de pe-o zi pe alta la zeci de km distanţă şi cel puţin o dată pe lună plânge, pentru că femeia idioată aruncă vorbe grele spunând că pentru ea al 2-lea copil e o greşeală – dar un avantaj financiar la divorţ, când respectivul tată reuşeşte măcar o dată pe lună să meargă acasă şi chiar şi atunci femeia idioată aduce injurii şi trânteşte expunând copii la violenţe verbale şi fizice, efectiv ţi se face greaţă şi mai ales milă pentru acei copii care sunt zilnic în preajma unor astfel de apucături violente…

Acum degeaba partenerii/partenerele vorbesc tare, încearcă cu disperare să acapareze toată audienţa de la lucru sau pe la vecine şi mătuşi, şi se strofoacă să afle toată lumea cât de greu le e lor în momentul de faţă, deşi trăiesc pe banii părţilor implicate, dar aceste detalii uită să le menţioneze.

Cândva roata o să se întoarcă, oricât ar fi de pătrată…şi-atunci o să primim înapoi înzecit!

„Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o formă
Cunosc însemnătatea ei deplin
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă
Eu, însă-n faţa normei nu mă-nchin!
…şi nu, nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovat/vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greşeală
Putea să fie mult – nimic n-a fost.
În veşnicia ta de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai vreun rost.

…N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun: Eşti ca oricare!
Dar nu vreau în noroaie să mă bag…

Iar când va veni şi rândul tău…

…când viaţa va fi rea şi cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Atunci o să-ţi aminteşti de mine
Cât rău mi-ai făcut mie, şi la amândoi.” (Florian Pittis – Ultima scrisoare)

 

 

….

Eu nu pot si nu vreau sa mor din iubire
Ai fost parte din mine, te-am ingropat si pe tine
Un alt barbat/o alta femeie a scos cutitul
Pe care candva l-ai infipt fara mila…
Dar viata traieste si viata a nascut
O alta iubire, si-o alta iubire m-a nascut pe mine… (Vama – Post iubire)